Recuperatorii – pe urmele lui Fazerica

Mare doliu a fost dupa ce ne-a parasit Freewind-ul pentru noul sau stapan, anul trecut in septembrie. De atunci a urmat pentru iubitul meu o perioada de documentare, de incercari moto etc, in cautarea noii "iubiri". Mi-a cedat nervul in repetate randuri din cauza starilor emo ale masculului din dotare. Cumva…il intelegeam….a trecut de la cal la magar….de la 600 cmc la cei 125 ai troacei mele, care nu ne permitea o iesire serioasa in afara Bucurestiului (ca sa nu mai spun ca ni se intepeneau oasele pe ea daca ma lua si pe mine pasager). Apoi discutiile se invarteau in jurul detaliilor tehnice ale diferitelor modele de motociclete…am plecat de la TDM si am ajuns la Fazer. In fiecare zi mai aparea un model care primea onoarea de a fi luat in consideratie. Deja in capul meu se formase o mare varza de la cantitatea de informatii ingurgitata cu polonicul, precum bagi malaiul pe gat la gaste. Asa ca deja aveam dileme: „Dominatorul are motorul de pe Yahama R6?”, „Hornetul are 220 kg la gol?” etc. Pana si discutiile pe alte teme (rarisime cazuri) ajungeau la acelasi „topic”: MOTO. Astfel ca ajunsesem sa vorbim ceva la modul:

 

EU: „Iar s-a plans azi sefa cum ca nu stie cum de s-a ingrasat 2 kg…ma terorizeaza….sa fie oare pentru ca baga in ea ca-ntr-un depozit?”

EL: „Totusi ma gandesc ca la 180 de kg nu prea are stabilitate”.

EU: „Nu fi rau, are mult mai putin”.

EL: „Pisi, nu stii ce vorbesti, este mare, e normal sa aiba atat”.

EU: „Pisi, hai sa nu exageram, nu arata asa rau”.

EL: „Dar n-am zis ca arata rau…”

EU: „Eh, nu, ai zis doar ca are 180 de kg…la greutatea asta nici nu se putea misca”.

EL: „Pisi, deja aberezi. Sunt altele cu greutate mai mare care se misca foarte bine”.

EU: „Da, eventual trase de cineva”.

EL (suparat): „Bine, cand o sa ai chef de vorbit serios, sa ma anunti”.

EU (uimita): „Eu nu vorbesc serios? Cand tu zici ca sefa are 180 de kg”?

EL: „Pisi, eu ma refeream la Hornet”.

 

Cand deja visam scenarii horror sa-i curm suferinta (un streang, oleaca de cianura, etc), anul acesta in martie s-a produs inevitabilul, iar decizia a fost: FZS 600 Fazer. Bucuria a fost de scurta durata: n-aveam bani suficienti. De la agonie la extaz, a gasit si „nazdravanul” care sa se incadreze in buget. Credeti ca aici s-a curmat chinul meu? Neaaahhh……Cum aducem motorul de la Oradea? Dupa combinatii de „n” luate cate „k”, s-a gasit dubita cu care sa se puna la punct operatiunea „Recuperarea”. Dar parca totusi chinul n-ar fi fost complet daca nu ar fi lipsit inca o persoana care sa conduca dubita….. Dupa ce s-au gasit toate solutiile, plecam, in sfarsit, catre Oradea. Intr-o zi de sambata. Pe la inceputul lui aprilie. Orele 5 a.m. Trezirea a fost cel putin crunta. Nu mai zic ca am tras de-al meu ca de urs ca sa se dea jos din pat. Plecam la drum. In primii 2 km ne opreste politia. Radar. „Buna dimineata, prezentati actele”. E bine, incepem chiar bine. „Ati avut viteza 71 km la ora”. Se tot invarte domnul politist in fraze „cheie”, doar-doar o pica ceva. In afara de ochii-n gura, n-a picat nimic. Plecam la drum (din nou). Frig ca dracu. Ne oprim la benzinarie sa alimentam (opririle astea dese ma omorau…voiam sa dorm). Baietii fac plinul la dubita, eu fac golul la vezica. Al meu se lupta cu-n sandwich….atat de tare incat la scapat pe tot pe gat. M-a lasat cu matul gol. Plecam, iar, la drum (de data asta „pa bune”). Cu frigul in oase si foamea in mat reusesc sa adorm. Din fericire la mersul cu masina sau trenul n-am probleme cu somnul. Poate sa mi se balabane capul in toate sensurile si sa urle muzica la max la mine in ureche. Leganatul masinariei este un fel de „nani-nani” pentru mine. Ma trezesc la un moment dat….Ma chinuia „lupta” de la Posada care se dadea in burta mea…de foame. Oprim (IN SFARSIIIIT!!!) prima data de cand am iesit din Bucuresti, undeva dupa ce am iesit din Sibiu. N-a vrut lumea la Mec, lumea a vrut sa manance sanatos intr-un fel de restauranto-cantina, unde nu merea curentul (iar patronul era francez) si nu puteau sa gateasca, dar au putut sa fiarba la ibric ceai (banuiesc ca au folosit pentru asta gazele de la aragaz si nu gazele dosului…..atunci de ce nu puteau face manancare??? Si nici cafea, pentru CA CAfeaua se face la „aparat”, nu se mai face la ibric…..in fine). Ne-au facut niste sandwich-uri cat s-a putut de grosolane. Am cerut salam, branza, rosii si am primit parizer, margarina si castraveti. Probabil ce or mai fi gasit saracii aruncat prin bucatarie de la cheful de cu o zi in urma. De foame, au fost bune si alea. Si inca 4 ceaiuri, 40 lei de plata. Plecam. Frumoasa tarisoara avem (pacat ca este locuita) …. Am facut o gramada de poze din mers. Toata verdeata si toate florile erau intr-o explozie de culori de primavara. Apele serpuind din si printre munti, barajele cu lacurile linistite, strajuite de muntii impaduriti, ce se inaltau falnic catre soare. Campiile proaspete cu pamantul afanat, raspandit mirosul crud al vegetatiei. Drumul pe curbe i-a cauzat d-lui Cornhholio diferite spaime si traume. La volanul dubitei se afla fratele sau, vitezomanul Gica. „Ce nu intelegi din 40km la ora?” „Pe 4, ca zero am priceput”. Dupa o scurta oprire de pipi break, am ajuns finally la Oradea. Era deja vreo 3.30 p.m.……Franti, hamesiti, cu vezicile aproape de a face „poc!”. Eu si dl. Cornhholio am ochit frumusetea albastra care ne privea linistita de dupa un colt. Era EL…..Fazerica…Fazerica al nostru. Mi-era mila sa il ating.  Albastrul care il imbraca i se potrivea perfect. Pornirea motorului ne-a umplut inimioarele de fericire: torcea in sunete joase, frumos si linistit. Dupa ce ne-am mai invartit pe la om prin curte (ne-a dat si cauciuce moca), ne-a omenit si apoi am plecat (IAR!!!) la drum. Era deja 7 seara. S-a schimbat soferul. Eh….daca la dus dl. Cornhholio a setat GPS-ul sa treaca prin Cluj in drum spre Oradea, la intors GPS-ul a fost setat de catre Dl. V. catre Sibiu….direct. asa ca ne-a dus prin Deva. Cum a fost drumul? Cumplit. Dupa ce ca erau serpentine, erau gropi (fara numar) si dupa ce ca erau gropi, era seara deja, nici un bec nicaieri si dupa toate astea, Dl. V la volan a fost catastrofishen. Ne-am oprit la vreo 30 de km de Deva, la un motelo-pensiuneo-something, unde am bagat vreo 4-5 ore de somn, apoi pe la 4 a.m. am dat desteptarea si….inapoi la drum, catre Bucuresti, unde am ajuns pe la orele 12 pm. Ne-a parut rau ca am ratat SMAEB-ul, dar in acele momente solemne, bucuria achizitionarii nazdravanului albastru depasea cu mult placerea de a casca ochii pe la SMAEB, asa ca … next year maybe. Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa. 

Primele iesiri in trafic (episodul 3)

a treia iesire a fost pe traseul crangasi – undeva prin drumul taberei, intre 2 sensuri de mers (acolo mi-a decedat nervul).

era o frumoasa zi de iarno-primavara.....ma gandeam la acea iesire cu gol in stomac toata ziua. am plecat de la serviciu cu 5 minute mai devreme (care trebuiau sa fie 15 minute mai devreme, dar 10 minute le-am petrecut in picioare, la varice, ascultand ceva ce-mi spunea sefa). pe masura ce ma apropiam de casa crestea tensiunea. in ziua aceea aveam sa ies iar cu moto .....am prins toate stopurile cu RATB-ul, ma transpirase numai gandul iesirii in trafic, mai aveam putin si lesinam de emotie. ma simteam precum Ana lui Manole, moarta-coapta catre groaza cea mare. intr-un final glorios am ajuns acasa, pus echipamentul pe mine, luat masculul din dotare si...tuleo.
am prins in trafic exact coada lui peste prajit, mers bara la bara (sau bara la roata ). printre masini era exclus sa o luam, nu de alta, dar nu am deprins talent in manevrabilitate si-mi era ca o blochez printre 2 conserve sau ajung acasa cu un stoc nelimitat de oglinzi sau ii fac vreun „aerograf” vreunuia pe masina. pana in drumul taberei a fost groaznic: porneste-opreste, porneste-opreste, s-a oprit mobra. si troaca naibii nu voia decat cu socul tras, care, n-avea nici un farmec daca nu era pozitionat in partea stanga, sub mini carena stanga, bagat inauntru. nu inteleg de ce nu l-au pus in rezervor sau sub sa, macar sa stiu o treaba . asa ca apleaca-te intr-o parte pana aproape sa cad in nas, sa ajung la tzutzuroiu numit soc, iar cu manusile de moto care ofera o sensibilitate tactila maxima, bajbaie dupa el si apuca-l, trage in sus, porneste, apoi aplecare iar spre stanga (stai ca de fapt am inteles, l-au pus acolo pentru a face un mijloc de viespe posesoarei motocicletei), bajbaie iar dupa tzutzuroi, da-l in jos. pornim. am facut de cateva ori acest sport in seara respectiva. am ajuns la Plazza.....al meu s-a gandit ca n-ar fi indicat sa o luam prin pasaj, avand eu inca fobie de mult prea puternica viteza a treia . dar trebuia se facem cumva stanga...nici prin intersectia groazei n-a vrut sa ma duca, prin urmare am luat-o catinel pe trotuar si apoi trebuia sa coboram de pe trotuar, unde era o straduta, sa iesim de pe ea si trecand inainte prin deschizatura dintre sensuri sa facem linistiti stanga . a trecut al meu si ma astepta in capatul stradutei. sa trec si eu......bordura cam inalta.....dupa ce am asteptat sa treaca toate masinile (care veneau la distanta de cateva minute una de alta), dau sa cobor de pe bordura, inalta a dracu, imi fortez si piciorul, ca sa nu cad, ca trebuia sa si intorc ca sa raman pe sensul meu de mers, dar am intors cam in larg, tocmai intra pe straduta o masina, si la oprire pentru asigurarea de traversare a bulevardului am depasit putin pozitia prietenului meu. eram ca-n scrisoare a III-a a lui eminovici: si abea depasi bau-bau-ul/ ce mai freamat, ce mai replici....”. sa stiti ca bau-bau-ul din poveste nu este asa de scarry. nu l-ati vazut pe al meu . deja nu-mi mai era frica nici de gramada de “carne” cu care simteam cum mi se umple frigiderul de la ceilalti participanti la trafic, nici ca da vreunul peste mine, ba chiar in acest caz m-as fi ridicat de jos si cu lacrimi in ochi m-as fi dus sa-i multumesc ca in loc sa-mi mai iau omor eu de la al meu, si-ar fi luat respectivul. eh, si atunci si nervul meu, cu o ultima resursa de sfortare, a decedat. mai ales ca tot drumul ba claxon sa vin langa el, ba „paule” si gesticulari demne de aripa fara speranta de la spitalul 9, ba racnete pe care tarzan ar fi fost chiar invidios.....am ajuns (nu mai conteaza cum) pe partea cealalta. am pus mobra pe cric, am luat si eu „paula” la rost si in seara respectiva nu m-am mai urcat pe ea . a ramas in zona pana a doua zi cand a venit al meu sa o recupereze.

Primele iesiri in trafic (episodul 2)

MAREA IESIRE in trafic. 

traseu: berceni - crangasi (aprox 15 km): berceni-tineretului-unirii-universitate-romana-victoriei-ion mihalache-crangasi.
viteza de "groaziera": 40 km/ ora
timp: o ora si juma
alte "ingrediente": panica-panica-panica-panica-panica-panica

fiecare pe cate o motocicleta.... l-am rugat sa nu o luam prin zona gen centru sau cu sens giratoriu sau cu intors de pe un sens pe altul, caci astea deja sunt pentru mine de olimpiada. a fost intelegator, am avut si zona gen centru si cu sens giratoriu si cu intors de pe un sens pe altul. nu pot sa va spun ce era in sulfetul meu. treceau masini pe langa noi (culmea, cand esti pasager masinile parca trec altfel pe langa tine ), treceau pietoni d-ampaula, ieseau boii de pe stradute, claxoane, ocoleste, ochii pe oglinzi beliti sa nu treaca unul razant pe langa mine si sa ma "mangaie", atentie la indicatoare si atentie la iubitul care mergea in fata (da semnal, facea semn sa merg mai repede sau sa incetinesc etc), schimba viteza ca s-a lenevit traficul, schimba viteza ca iar o luam repede, dar stai ca s-a blocat traficul si oprim, opreste la semafor, ai grija cum se pune verde sa nu ti se opreasca motorul. senzatia mea tot drumul a fost urmatoarea: aaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!! cele mai cacanare faze se produceau in primii 50 de metri de la semafor, caci oamenii nu aveau rabdare si dadeau claxoane si treceau razant pe langa mine. nu ma speriam, stiam ce ma va astepta de cand am plecat, ma dadeam mai langa bordura sa se duca in puii mei la mama dracu sa ma lase in pace. un taximestrist a incercat ceva sicane cu mine, dar n-avea cu cine. eu imi vedeam de drum, frumos mai langa bordura, sa nu intre in mine, cu ochii beliti in oglinda, sa nu ma ia pe sus. asa ca atunci s-a dus sa-l sicaneze pe al meu. in fine, am scapat si de asta. altul, desi eram pe prima bada, statea in curul meu. "stai acolo pana maine, ca nu trec de 40 km la ora nici daca ma bati" . nu de alta, dar trebuia sa schimb a treia, ca sa merg mai repede, iar acest gand ma ingrozea . de-abia ma descurcam cu schimbat in timp real, in trafic, vitezele 1 si 2, dara-mi-te 3......la semafor cand ne opream, inainte de orice, mestecam viteze sa ma asigur ca sunt in a-ntaia, tineam de ambreiaj, imi luam mustrarea/ incurajarile/ morala de la al meu, dupa care intepeneam cu ochii pe semafor sa prind cum se face verde, caci imi mai lua 10 secunde pana porneam de pe loc. iar taranii din spate clar n-aveau rabdare, ca era duminica si se grabeau la serviciu. oricum, cel mai frica imi era cand ne opream, caci „nervii de otel” ai prietenului meu cedeau foarte usor si ma claxona mai ceva ca „nerabdatorii” de la semafor, de obicei ca sa vin langa el (adica perfect paralel cu el, fara sa inteleaga ca eu eram perfect paralela cu condusul). la victoriei, stand la semafor, al meu imi spunea sa dau semnal (schimbam banda), eu nu auzeam. am zis "poftim?" de vreo 2 ori, a treia oara striga al meu din toti plamanii: "SEMNAL". pe o raza de vreo 50 de metri cred ca a auzit toata lumea, daca mai avea careva vreo indoiala aspura faptului ca eram praf, s-a disipat orice urma. pe podul grant am blocat 2 benzi . era coloana la semafor si trebuia sa trecem de pe banda 1 pe banda 2, ca sa facem stanga. al meu a blocat banda 2, ca sa ma incadrez si eu, eu am blocat banda 1, pentru ca nu ma puteam incadra . deja mult prea ingrozita de trafic si la capatul puterilor si nervilor si panicii etc, in incercarea de a pleca de pe loc, acceleram, dar uitasem sa dau drumul la ambreiaj si nu intelegeam de ce nu merge capra nabii odata. al meu ma claxona (evident) sa vin odata mai repede langa el....imi venea sa o pun pe cric si sa o las in puii mei acolo. ne apropiam de momentul in care trebuia sa facem stanga, si al meu ma anunta: daca nu te asiguri bine inainte sa mergi mai departe, sa vezi omor ce-ti iei . mi s-au inmuiat rotile de la motocicleta. intr-un final glorios am ajuns acasa. tigara-tigara-tigara. imi tremurau mainile atat de tare, incat nu-mi putea aprinde tigara, juca tigara deasupra flacarii. n-am sa uit niciodata acele momente in care cuprins de o nesfarsita tandrete ma intreba urland din casca cat pentru 10 surzi: „de ce paula mea faci „cutare lucru”?" nu stiu ce ar fi trebuit sa raspund la respectivele intrebari, dar oricum la modul propriu pisica imi mancase limba. dincolo de toata groaza mea, am fost mandra de acea iesire in trafic. 

p.s. dupa ce am ajuns acasa, al meu s-a uitat la un film de groaza, partea a cincea a lui "SAW". ma intreb de ce oare o fi simtit nevoia sa-l vada....

Primele iesiri in trafic (episodul 1)

multe vede un om la viata lui, dar cred ca daca iubitul meu ar fi stiut ce-l va astepta cand va iesi prima oara cu mine in trafic, m-ar fi parasit dinainte sa ma cunoasca . acum insa raul fiind deja produs (adica faptul ca m-a cunoscut ).......si facand greseala in a ma sustine sa iau permisul, a venit si ziua in care a trebuit sa ma urc pe troaca si sa ies in trafic. eu pe xlr 125, el pe dominator 650. el in fata, eu in spate (macar atunci ).

zona: berceni
viteza de "groaziera": 30 km/ ora
alte "ingrediente": frica-panica-teama-sperietura-morala-panica-teroare-mustrare-lacrimi-panica-morala-frica-teama-panica

am luat-o pe stradute catinel, pana la benzinarie, sa alimentam "bicicleta" mea. am bagat a doua....deja era turbo. opreste la intretaierea stradutelor, asigura-te, da semnal, opreste iar, porneste fara sa se opreasca mobra, sa-ti iei maciuci...intr-un final glorios, am ajuns la benzinarie, ocazie cu care iubitul mi-a tinut si morala de rigoare. vrem sa plecam din benzinarie. semnal el. semnal si eu. se asigura, pleaca. ma asigur si eu, plec. si vad ca s-a oprit...ce era sa fac? intru in el. TANTAMIIISS....pune cricul, se da jos (era sa fac stop cardiac...gata, am pus-o). vine spre mine. ridica viziera (in tot acest timp cred ca curgea apa din ghidon de cum il strangeam. deja auzeam vocea din trailerele de la fime: „one man.... one desire.....TO KICK YOUR STUPID ASS”). ma intreaba: de ce ai intrat in mine? raspund, izbucnind in lacrimi: NU STIUUUUUUU. in fine...morala de rigoare, ogoirea de dupa, plecam. trece el de trecerea de pietoni. dau sa trec si eu, dar rasare o babuta care vrea sa traverseze. panica. opreste. trece babuta. dau sa plec, se opreste motorul. PANICAAA. in fine, pornesc intr-un final glorios (masinile m-au ocolit, nu m-a claxonat nimeni, ma pot injura linistiti). plec. al meu ma astepta in spatele unei dubite parcate. opresc. se asigura, pleaca. ma asigur, se opreste motorul. PAAANICAAA. pornesc motorul. ma asigur, veneau masini. stau...si stau...si stau...si a oprit si autobuzul in statie, si a plecat si autobuzul din statie, si mi s-a sucit si gatul tot uitandu-ma dupa masinile care veneau din spate si am descoperit ca ma pot uita si doar in oglinda, fara sa-mi sucesc gatul precum bufnitele....si am stat pana n-am mai vazut nici o masina . mi-a fost frica sa ma bag, pentru ca sunt inca inceata la accelerat si dat drumul la ambreiaj. buuuunnn. dupe care iar pe stradute, inapoi la iubitul acasa. si tigara-tigara-tigara-tigara.

O zi obisnuita

A sunat ceasul…..Iar….. bajbai dupa telefonul a carui alarma imi terorizeaza nervii in fiecare dimineata la aceeasi ora. Imi dezlipesc pleoapele lipite parca cu scotch, sar parleazul peste iubitul meu, care doarme lemn si ma indrept cu viteza melcului catre bucatarie. Bineinteles, cum am facut primul pas in afara spatiului dormitului, ma repereaza rozatoarele care incep sa guite ca la taiere….de foame. Au un singur scop in viata: sa dea din falcute. Neavand rozatoarele buton de „ON/ OFF”, ma indrept catre frigider, ca sa le astup gura cu ceva. La auzul frigiderului deschis, guitaturile ating nivelul maxim. Se face liniste…..se aude la unison rontaitul lor in delir. Iar n-a mancat Dick….. Batran, batran, da’….cu gandul la cotofene. Doarme pe coltarul din bucatarie, sforaind, vaslind din cand in cand din labe, in somn. Nu-l deranjeaza faptul ca la distanta de o masa de lemn zornaie vasele pe care le spal. Pregatesc ness-ul pentru „frumoasa adormita” care trage inca la aghioase in dormitor. Ma duc sa-i curm bucuria somnului, reamintindu-i ca-l asteapta „Sperie Ciori” (aka sefa) la serviciu. Ritualul de trezire dureaza vreo 10 minute. Comunicam eu prin cuvinte, el prin sunete….”ihi”, „aha” etc. Dupa lupte seculare, in sfarsit, se extrage din asternut si apare Maria-sa in sufragerie. Dupa primele guri de ness i se descleiaza gura si putem comunica ca de la biped la biped, la o tigara. Se face cam tarziu. Bag carbuni sa ma pregatesc de plecare. Las ultimele instructiuni morocanosului (fa patul, scoate cainele afara sa se urineze de pipi etc). 
Ma indrept catre statia de tramvai. Grabita lume mai avem in Bucuresti. Se face verde pentru pietoni. Si ce daca…..pentru a traversa strada regulamentar trebe sa-ti faci o polita de asigurare pe viata pentru a-ti lua inima-n dinti ca sa pui piciorul pe trecere, astfel incat daca ramai fara el sa nu fie o tragedie. Ajung in statie. Alearga lumea disperata dupa tramvai mai ceva ca Forest Gump. Urc in tramvai. Incerc sa-mi fac loc printre „ciorchinii” plantati fix la usa, nu cumva cinci statii mai incolo sa coboare cineva inaintea lor. Noroc ca mi-am facut luciosi pantofii acasa. Am ocazia azi sa se prinda mai bine pe ei amprentele incaltarilor fratilor mei bipezi. Am ceva intre picioare….si se balabane….ah, nu-i bai, este doar servieta unui domn in varsta. Se ridica Moby Dick de pe scaun…ma intreb pe unde o sa treaca…..peste pantofii mei, evident. Stau aproape tartinata intre doua perechi de buci, intr-un menage a trois demn de invidiat. O pereche la dosul meu, o pereche aproape de genunchii mei (deh, inaltimea…). Incerc sa ma gandesc de ce daca in RATB este ceva normal acest frecush, este considerat deplasat cand asteptam in statie, de exemplu? Aceasta adanca meditatie filozofica imi este intrerupta de laptaria care ma impinge insistent din dreapta. Vrea sa treaca. Incepe un frecus de buci si tzatze demn de un pictorial in Hustler varianta „imbracata”. Cobor din tramvai. Iau autobuzul.  
Ajung la serviciu. La cafeaua de dimineata se discuta aceleasi subiecte de interes national: „cine ce a mai gatit”, „cum de m-am ingrasat iar 2 kg, desi n-am mancat nimic”, „retete de slabit” bla-bla. Noroc ca nu beau cafea. 
Plec de la serviciu. Trec iar prin traumele RATB-ului. Ajung la ai mei. Ma intampina plina de prospetimea si inocenta varstei micuta mea blonda. Tocmai ma anunta in gura mare ca ea nu le-a spus alor mei ca eu fumez. Super! Am lamurit-o si p-asta. Intram in lumea copiilor. Avem „discutii de oameni mari”. Deja dupa jumatate de ora trebuie sa ma uit in buletin sa-mi dau seama cum ma cheama. Ne uitam pentru a „n”-a oara la 101 dalmatieni/ Alba-ca-zapada etc. Aproape ca am invatat si mimica personajelor cand spun replicile. Trec la vorbitor in sufragerie, la ai mei. Ma tin la curent cu costurile cepei, ale rosiilor, placilor de beton etc. Din cand in cand, in cadrul discutiei, mi se mai infiltreaza in ureche cate o stire de maxima audienta de la televizor (l-a casapit, l-a omorat, l-a castrat etc). Cu mare greutate o dezlipesc pe fii-mea de la televizor si o scot cu japca afara, in parc. Pantofii lacuiti de dimineata, care acum poarta urmele „razboielor” de supravietuire din RATB, sunt schimbati la fata de praful nisipului de la locul de joaca. Fac blondinei spalarea de creier regulamentara privind datul la cap, ca urmare a imbrancelii primite de la un puradel lasat nesupravegheat, mama acestuia fiind foarte ocupata sa discute cu interlocutoarea ei subiectele de interes national (aici probabil au bagat in program si subiectul „barbatii e porci”). Urmeaza protestele aferente incercarii de a ne intoarce la ai mei. Cu o ultima resursa de energie imi setez traseul catre casa si „pedalez” aproape in patru labe catre casa. Ma asteapta cu drag iubitul si catelul Dick. Ma schimb de ambalajul batzos de serviciu si scoatem pe Macho Man afara, sa se pishe. Miroase fiecare dara de pipi, calculand exact si fix punctul in care sa urineze. Ne ia jumatate de ora pana la urmatorul copac. L-am intrebat intr-o zi pe iubitul meu daca Dick chiar are atata pipi de deshertat sau il produce ad-hoc. Mi-a raspuns: „Eu am ajuns intr-o zi la concluzia ca n-are nici matze, nici stomac etc, ci doar o vezica de la un capat la celalalt”. Lasam acasa patrupedul (acum mai usor cu 2 kg), luam echipamentul, ne urcam pe moto si o tulim catre directia stabilita. Deja este tarziu. Am ajuns inapoi acasa. Hranim iar rozatoarele hamesite. Ne amuzam de giumbuslucurile lor si de gelozia lui Dick. Aproape levitand ne indreptam catre dormitor, iesind din aria lor de acoperire. Ne luam pozitia regulamentara de somn si adormim aproape vorbind. A sunat ceasul…..Iar….. bajbai dupa telefonul a carui alarma imi terorizeaza nervii in fiecare dimineata la aceeasi ora.