Mare doliu a fost dupa ce ne-a parasit Freewind-ul pentru noul sau stapan, anul trecut in septembrie. De atunci a urmat pentru iubitul meu o perioada de documentare, de incercari moto etc, in cautarea noii "iubiri". Mi-a cedat nervul in repetate randuri din cauza starilor emo ale masculului din dotare. Cumva…il intelegeam….a trecut de la cal la magar….de la 600 cmc la cei 125 ai troacei mele, care nu ne permitea o iesire serioasa in afara Bucurestiului (ca sa nu mai spun ca ni se intepeneau oasele pe ea daca ma lua si pe mine pasager). Apoi discutiile se invarteau in jurul detaliilor tehnice ale diferitelor modele de motociclete…am plecat de la TDM si am ajuns la Fazer. In fiecare zi mai aparea un model care primea onoarea de a fi luat in consideratie. Deja in capul meu se formase o mare varza de la cantitatea de informatii ingurgitata cu polonicul, precum bagi malaiul pe gat la gaste. Asa ca deja aveam dileme: „Dominatorul are motorul de pe Yahama R6?”, „Hornetul are 220 kg la gol?” etc. Pana si discutiile pe alte teme (rarisime cazuri) ajungeau la acelasi „topic”: MOTO. Astfel ca ajunsesem sa vorbim ceva la modul:
EU: „Iar s-a plans azi sefa cum ca nu stie cum de s-a ingrasat 2 kg…ma terorizeaza….sa fie oare pentru ca baga in ea ca-ntr-un depozit?”
EL: „Totusi ma gandesc ca la 180 de kg nu prea are stabilitate”.
EU: „Nu fi rau, are mult mai putin”.
EL: „Pisi, nu stii ce vorbesti, este mare, e normal sa aiba atat”.
EU: „Pisi, hai sa nu exageram, nu arata asa rau”.
EL: „Dar n-am zis ca arata rau…”
EU: „Eh, nu, ai zis doar ca are 180 de kg…la greutatea asta nici nu se putea misca”.
EL: „Pisi, deja aberezi. Sunt altele cu greutate mai mare care se misca foarte bine”.
EU: „Da, eventual trase de cineva”.
EL (suparat): „Bine, cand o sa ai chef de vorbit serios, sa ma anunti”.
EU (uimita): „Eu nu vorbesc serios? Cand tu zici ca sefa are 180 de kg”?
EL: „Pisi, eu ma refeream la Hornet”.
Cand deja visam scenarii horror sa-i curm suferinta (un streang, oleaca de cianura, etc), anul acesta in martie s-a produs inevitabilul, iar decizia a fost: FZS 600 Fazer. Bucuria a fost de scurta durata: n-aveam bani suficienti. De la agonie la extaz, a gasit si „nazdravanul” care sa se incadreze in buget. Credeti ca aici s-a curmat chinul meu? Neaaahhh……Cum aducem motorul de la Oradea? Dupa combinatii de „n” luate cate „k”, s-a gasit dubita cu care sa se puna la punct operatiunea „Recuperarea”. Dar parca totusi chinul n-ar fi fost complet daca nu ar fi lipsit inca o persoana care sa conduca dubita….. Dupa ce s-au gasit toate solutiile, plecam, in sfarsit, catre Oradea. Intr-o zi de sambata. Pe la inceputul lui aprilie. Orele 5 a.m. Trezirea a fost cel putin crunta. Nu mai zic ca am tras de-al meu ca de urs ca sa se dea jos din pat. Plecam la drum. In primii 2 km ne opreste politia. Radar. „Buna dimineata, prezentati actele”. E bine, incepem chiar bine. „Ati avut viteza 71 km la ora”. Se tot invarte domnul politist in fraze „cheie”, doar-doar o pica ceva. In afara de ochii-n gura, n-a picat nimic. Plecam la drum (din nou). Frig ca dracu. Ne oprim la benzinarie sa alimentam (opririle astea dese ma omorau…voiam sa dorm). Baietii fac plinul la dubita, eu fac golul la vezica. Al meu se lupta cu-n sandwich….atat de tare incat la scapat pe tot pe gat. M-a lasat cu matul gol. Plecam, iar, la drum (de data asta „pa bune”). Cu frigul in oase si foamea in mat reusesc sa adorm. Din fericire la mersul cu masina sau trenul n-am probleme cu somnul. Poate sa mi se balabane capul in toate sensurile si sa urle muzica la max la mine in ureche. Leganatul masinariei este un fel de „nani-nani” pentru mine. Ma trezesc la un moment dat….Ma chinuia „lupta” de la Posada care se dadea in burta mea…de foame. Oprim (IN SFARSIIIIT!!!) prima data de cand am iesit din Bucuresti, undeva dupa ce am iesit din Sibiu. N-a vrut lumea la Mec, lumea a vrut sa manance sanatos intr-un fel de restauranto-cantina, unde nu merea curentul (iar patronul era francez) si nu puteau sa gateasca, dar au putut sa fiarba la ibric ceai (banuiesc ca au folosit pentru asta gazele de la aragaz si nu gazele dosului…..atunci de ce nu puteau face manancare??? Si nici cafea, pentru CA CAfeaua se face la „aparat”, nu se mai face la ibric…..in fine). Ne-au facut niste sandwich-uri cat s-a putut de grosolane. Am cerut salam, branza, rosii si am primit parizer, margarina si castraveti. Probabil ce or mai fi gasit saracii aruncat prin bucatarie de la cheful de cu o zi in urma. De foame, au fost bune si alea. Si inca 4 ceaiuri, 40 lei de plata. Plecam. Frumoasa tarisoara avem (pacat ca este locuita) …. Am facut o gramada de poze din mers. Toata verdeata si toate florile erau intr-o explozie de culori de primavara. Apele serpuind din si printre munti, barajele cu lacurile linistite, strajuite de muntii impaduriti, ce se inaltau falnic catre soare. Campiile proaspete cu pamantul afanat, raspandit mirosul crud al vegetatiei. Drumul pe curbe i-a cauzat d-lui Cornhholio diferite spaime si traume. La volanul dubitei se afla fratele sau, vitezomanul Gica. „Ce nu intelegi din 40km la ora?” „Pe 4, ca zero am priceput”. Dupa o scurta oprire de pipi break, am ajuns finally la Oradea. Era deja vreo 3.30 p.m.……Franti, hamesiti, cu vezicile aproape de a face „poc!”. Eu si dl. Cornhholio am ochit frumusetea albastra care ne privea linistita de dupa un colt. Era EL…..Fazerica…Fazerica al nostru. Mi-era mila sa il ating. Albastrul care il imbraca i se potrivea perfect. Pornirea motorului ne-a umplut inimioarele de fericire: torcea in sunete joase, frumos si linistit. Dupa ce ne-am mai invartit pe la om prin curte (ne-a dat si cauciuce moca), ne-a omenit si apoi am plecat (IAR!!!) la drum. Era deja 7 seara. S-a schimbat soferul. Eh….daca la dus dl. Cornhholio a setat GPS-ul sa treaca prin Cluj in drum spre Oradea, la intors GPS-ul a fost setat de catre Dl. V. catre Sibiu….direct. asa ca ne-a dus prin Deva. Cum a fost drumul? Cumplit. Dupa ce ca erau serpentine, erau gropi (fara numar) si dupa ce ca erau gropi, era seara deja, nici un bec nicaieri si dupa toate astea, Dl. V la volan a fost catastrofishen. Ne-am oprit la vreo 30 de km de Deva, la un motelo-pensiuneo-something, unde am bagat vreo 4-5 ore de somn, apoi pe la 4 a.m. am dat desteptarea si….inapoi la drum, catre Bucuresti, unde am ajuns pe la orele 12 pm. Ne-a parut rau ca am ratat SMAEB-ul, dar in acele momente solemne, bucuria achizitionarii nazdravanului albastru depasea cu mult placerea de a casca ochii pe la SMAEB, asa ca … next year maybe. Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu